Trust?

         Eram fericit. Râdeam, cântam, şi totul pentru că era şi ea acolo. Îi dădusem totul: inima, ochii, mâna, încrederea. Eram al ei. Complet. Definitiv. Irevocabil. Dar este ceva veşnic?
          Nu, nu este. Totul e efemer. Pleacă şi vine. La fel ca într-o gară. Unii coboară, alţii urcă, alţii rămân. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o dimineţă am găsit un bilet. Mototolit. Aproape rupt. Prăfuit. Cu un scris grăbit, întrerupt. „Nu am nevoie de tine. Nici de încrederea ta. Plec. Te las. Rămâi cu bine.”. Literele parcă se învârteau. Jucau vesel. Văd pe jos sparte, bucăţi de sticlă. Deşi încerc să le pun la loc, nu se lipesc. Îmi spune clar „Încrederea ta e moartă. Îngropată adânc în sufletul ei.”.

           Mă-ntreb şi azi, ce e încrederea? Pentru mine, doar o bucată de hârtie ruptă, pentru alţii, întreaga lor viaţă. Şi-aştept. Un suflet care să mă repare. Aştept pe cineva care să lipească bucăţile rupte de sticlă. Şi pe ea.
               Încredere, te vei întoarce la mine vreodată?

Legende

     Ştiţi, în adâncul nostru, suntem nişte copii. Nişte copii care au nevoie de dragoste, atenţie, afecţiune, sensibilitate. Şi ne agăţăm de orice găsim, încercând să înlocuim nevoile astea.
        Făcând o paranteză, am să vă spun o poveste. Nu una cu zmei, prinţi, prinţese sau obiecte fermecate. Ci o poveste reală. O poveste care ne marchează de fiecare dată. Sau poate o legendă. Deşi aproape invizibilă, copii fiind, iubim atât de mult să o ascultăm încât ne rămâne adânc imprimată în suflet. E povestea moriştii de vânt, cea cu care ne jucăm, cea pe care învăţăm să o facem încă de la grădiniţă.

         
           Vedeţi morişca,nu? Ei bine, se spune că, ea a apărut din lacrimi. Au fost odată un băiat şi o fată. Şi ţineau atât de mult unul la altul încât rar îi vedeai despărţiţi. Zâmbetul lor larg de pe faţă era şi mai luminos când priveau unul la altul. Dar într-o zi, fata a fost nevoită să treacă un pod ca să se întâlnească cu el. Pe la jumătatea podului, râul, cu toată puterea de care era în stare, l-a strivit sub valurile sale uriaşe, iar fata a fost luată de ape. Băiatul nostru a aşteptat-o o vreme, după care, s-a îndreptat spre pod. Când i-a văzut geanta pe jos, şi-a închipuit ce s-a întâmplat. Simţea cum nu îl mai ţin picioarele. A căzut în genunchi şi a plâns. Şi a plâns. Refuza să mănânce. Plângea doar. Atunci, de undeva, a răsărit o creangă de copac înflorită, ce avea la capătul ei o floare cam ciudată. Se învârtea odată cu vântul. Alături de ea, era scris un mesaj: „Când o ţii în mână, toate necazurile tale vor trece prin creangă şi vor călători spre floare, făcându-se din ce în ce mai mici. Când vor ajunge pe petale, vântul le va lua şi le va spulbera, transformându-le în praf.” Şi de atunci, lumea face morişti pentru a-şi uşura povara necazurilor.
         Revenind la ce spuneam iniţial, în adâncul nostru, chiar suntem nişte copii, care ne agăţăm, oricât de ridicol ar suna asta, de orice strop de speranţă ce pare să se ivească în calea noastră. Nu putem rezista fără speranţă. Speranţa că problemele noastre au o rezolvare, speranţa că durerea şi loviturile vor dispărea, speranţa că viaţa de mâine va fi mai bună. Aşa suntem noi. Dar lucrul cel mai trist este că mulţi dintre noi am uitat să mai sperăm, am uitat să mai fim copii. Ne forţăm să devenim maturi mai repede, crezând că asta ne va ridica, că asta va trimite toate probleme noastre pe modul „mut”, într-un „stand-by” permanent, că toată durerea va dispărea ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. Adulţii, chiar dacă nu recunosc, tânjesc după copilărie, după viaţa liniştită de atunci, după sufletul de copil. Toţi am uitat cum e să fii copil.

          Am uitat să povestim, am uitat să râdem. Afişăm un zâmbet fad, fals, nepregătit. Dar suntem sparţi pe dinăuntru. Răniţi. De ce să nu credem? De ce să nu zâmbim? Viaţa nu este doar un o adunătură de necazuri, viaţa este un amalgam de bucurie şi tristeţe, fericire şi necaz, dragoste şi suferinţă. Ce ne rămâne de făcut? Să iubim. Să ne îndrăgostim sincer de viaţă. Să zâmbim sincer. Să râdem larg. Să fim naturali.

Post-it

         Apă, aer, oxigen, familie, prieteni, post-it, inimă, caracter, hrană, ciocolată. Unele dintre cele mai importante şi minuscule lucruri/persoane de care avem nevoie.
         Odată, cine a spus „Nu pot să refuz ce îmi cer ceilalţi. Pentru că s-ar simţi prost. Nu o fac pentru faimă. Vreau doar să fiu un post-it. Minuscul, fără importanţă, dar de care toţi ne folosim. Dacă pot ajuta oamenii spunând „Da!”, de ce să nu o fac? La urma urmei, şi eu am avut parte de asta. Aşa că, atâta timp cât pot fi de ajutor, nu mă deranjează cum mă tratează.”
Pe atunci mă gândeam „Iar cineva cu viaţă ideală. Ce colegi faini trebuie să aibă să spună asta.” Dar mi-am dat seama că nu e chiar aşa. Totul depinde de cum priveşti tu viaţa. Dacă vezi totul gri, niciodată norii cenuşii nu vor pleca de pe cerul tău. Dacă vezi doar negru, ei bine, tunetele şi întunericul te vor însoţi mereu. Dacă vezi culoare, atunci vei fi mereu bucuros.

         Sunt sigură că toţi aveţi pe acasă foiţele mici, galbene de obicei, pe care vă scrieţi chestiile urgente. V-aţi gândit vreodată cum ar fi viaţa fără ele? „Sigur. Strămoşii noştri cum au trăit fără?”.

        Într-adevăr, n-ar fi greu. Am apela la Google Play/ AppStore/ Nokia Store sau cine ştie ce alt
„store” virtual şi ne-am lua o aplicaţie de reminder. Dar nu e acelaşi lucru?   
         Ce voiam să spun e că, în goana noastră după atingerea unor scopuri proprii, egoiste, am uitat să privim. Am uitat să ascultăm, să simţim. Am devenit reci, rigizi. Am uitat de lucrurile mărunte. Recurgem la orice tertip pentru a ne îndeplini scopul. Rănim pe alţii? Şi ei au făcut acelaşi lucru pentru alţii. Dacă suntem diferiţi, suntem luaţi de *proşti*. „Am nevoie de asta. Nu uita de cafea. Vezi şi prăjiturile mele. Du asta la primărie. Semnează-le tu în locul meu. Rămâi tu după şi închizi, da? Te rog, am nevoie de asta urgent.” Cam aşa… Dar, ai încercat vreodată să faci asta? Te simţi liber. Te simţi altfel. Diferit. Te simţi uman. Pentru că îţi pasă. Iar ei, ei sunt doar nişte roboţi.

            Aşa că, de ce să nu devenim nişte „post-it-uri” în loc să fim nişte roboţi, maşinării fără sens? Încercaţi şi voi asta. O să vă simţiţi liberi.
             Spor! Bucurie.

Jocuri

          Cuvinte, vorbe, sunete,litere, puncte, virgule, semne, jocuri. Unele mai plăcute, altele mai puţin. Ce ştim să facem încă de când suntem mici cât palma tatei. Jocuri. Ne jucăm cu plăcere. Când vine vorba de joc, dispare oboseala. Chiar şi temele. Dar, odată ce ne maturizăm noi, şi dificultatea lor creşte. De la „Baba Oarba”, „Ascunsa”, „Prinsa” la „Fazan”, „Jocul cuvintelor”, „Crosswords”, iar în cele din urmă la jocul final şi cel mai important, la care nu prindem mai niciodată regula: viaţa noastră.
             Sigur, nu pare un joc prea greu. Trebuie să ştii să jonglezi cu vorbele, faptele, acţiunile tale. Şi câteodată, chiar cu tine, cel din interior. „Mândrie şi prejudecată” îţi spune ceva?
               Oricum, voiam doar să vă spun de un joc mai puţin cunoscut în profunzime. E unul greu în care doar cei puternici rămân. Nu are un nume. Şi nici reguli bine definite. E un joc parşiv, şiret, lacom, egoist, din care vrei să te sustragi, dar nu poţi. Sau poţi dar ai nevoie de multe cunoştinţe. Te testezi. Ai încercat vreodată să îţi creezi un alter ego care să privească obiectiv toate acţiunile tale? Sau să te detaşezi de tine câteva minute şi să îţi analizezi acţiunile şi gândurile? Un loc propice pentru asta? Muntele, marea(undeva mai liniştit şi liber), pădurea, sau chiar în apropiere de un lac, izvor.

          Şi-acum, că tot vorbeam de jocuri de cuvinte, vă-ntreb: „Cine cu cine a făcut poze?” „Muntele cu Converse sau Converse cu munte?”
            Voie bună şi vacanţă faină!

Amintiri de mai

             Era mai. Peste tot domnea liniştea, pacea, bucuria. Ne-am întâlnit atunci. În atmosfera aia caldă. Era Învierea în anul acela. Licăririle de lumină din lumânări ne dădeau speranţă. Eram două suflete sparte. Dărâmate. Crăpate. Rupte. Stricate, da, asta ne caracteriza atunci. Eu după nişte ochi verzi iar tu, tu….ei bine după nişte ochi căprui, parcă.

         La început erai cald. Dar, odată ce mai se sfârşea, te-ai transformat. Erai altul. Aceeaşi ochi căprui, dar…mai altfel. Cu regret. Ai devenit altul. Nu mai erai sigur pe tine şi ai renunţat înainte să o fac eu. Eu doar ţi-am îndeplinit dorinţa. Ţi-am dat iar libertatea pe care „o pierdusei”. Te-am lăsat să zbori singur. Dar, mă uitam din depărtare şi aşteptam să te întorci. Acelaşi tu, aceeaşi ochi….dar erai plecat. De mult.
        Acum, acum văd doar umbra ta. Dar, nu mă poate îmbrăţişa. E fără viaţă. Nu mă priveşte ca tine. Dar, tu ai plecat deja…ca o seară de mai, ca un curcubeu după ploaie. Puţin şi te-ai evaporat.
           O, mai, adu-mi-l înapoi….

Scurt.

              Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Trezeşte-te. Ai întârziat deja. La grădi, şcoală,liceu, facultate, serviciu, nu contează. Ai întârziat. Adormim neliniştiţi. „Oare ce va fi mâine? Voi fi concediat? Ce voi pune pe masă copiilor? Se vor scumpi alimentele? Oare am plătit factura la lumină/gaz/internet/telefon?”. Şi ne mai plângem de ce nu ne odihnim destul. „Am încercat pastile, ceaiuri, dar nu funcţionează. Nici nu ştiu ce să mai fac. Dacă am să continui în ritmul ăsta pierd serviciul. Cum mai găsesc altul?”.

        Am uitat. (Pardon, le-am scos din aria noastră vizuală şi sufletească.) De lucrurile mărunte. De bucuria de a savura clipa. De natură. De noi. De inimile noastre. De ceilalţi. Am uitat de aproapele nostru. Ne-am trasformat în roboţi. Suntem maşinării ce execută comenzi. Ieşim sufocaţi după o zi de muncă, unde am ascultat calmi vorbele şefului şi ne îndreptăm spre locuri aglomerate sau, mai rău, ne uităm pe net. Pe reţelele de socializare. Şi când vedem ce viaţă faină are X sau Y, parcă începe să ne doară tot. De la cap până la stomac, picioare.
      

        Uităm de ce e mai important. Singurul lucru sigur din viaţa noastră NU e cariera, nici numărul de diplome, nici numărul de prieteni. NU! Singurul lucru sigur şi incert este moartea. Uităm de ea la fiecare pas. „La 20 de ani am să am propria maşină, afacere, cine ştie.”.  Dar, nu e chiar aşa. Suntem siguri că vom muri. Dar ştim când? Azi, mâine, peste un an, doi, zece, sau chiar în momentele următoare. V-aţi gândit vreodată la asta?

         Sunt sigură că nu. Nici eu nu am făcut-o. Uit cam des de ea. Dar, mereu, o voce sună în capul meu „Şi dacă mori mâine? De ce să fii certat cu cineva? De ce să mori trist?”.
           Totul în viaţă e relativ. De la munte la mare, de la cer la pământ, de la ieri la azi, la mâine, de la sigur la nesigur, de la cert la incert, de la cald la rece, de la soare la furtună. Pot muri acum sau peste 10-20-30-100 de ani. Dar, după ce mor, voi lăsa ceva în urmă? Sau voi rămâne doar o pată de cerneală pe o cruce de lemn, marmură, fier sau piatră? Ce-şi va aminti lumea de mine? De persoana aia cicălitoare care se băga mereu în seamă sau de prietenul care încerca să fie bun? De iubitorul extrem de dulciuri sau de cea care prefera să fie pe munte?

        Sincer, nu ştiu. Dar, ştiu ceva. Dacă vreau să fiu altfel, le pot face ziua mai bună. Pot încerca asta. Să îi eliberez de sarcinile care le pot face eu. Să îi fac să uite de ziua grea de azi.
         Să zâmbesc, să mă gândesc la posibilitatea faptului ca ziua de azi să fie ultima. Nu te du seara la culcare înainte de a te întreba pe cine ai deranjat. Îi poţi trimite un mesaj, îl poţi suna să îţi ceri scuze. Cine ştie? Poate chiar a suferit.

          Sfat? Zâmbiţi, chiar dacă e greu. Vă puteţi plânge singuri necazurile. De ce să îi împovăraţi pe alţii cu ele? Trăiţi ziua de azi ca şi cum ar fi ultima. Râdeţi. Glumiţi. Fiţi prietenoşi. Uitaţi de ură. Iubiţi. Observaţi. Ieşiţi. Plimbaţi-vă. Hoinăţi pe munte. Cântaţi. Cu vocea, la instrument, cântaţi. Ajutaţi-i pe alţii. Ascultaţi. Respiraţi. Trăiţi. Derobotizaţi-vă. Fiţi liberi.

Carpe diem!

Şi….a început!

20 iunie 2014- Minunata zi în care a început vacanţa. Finally. Şi, cum vara e momentul liber în care ne „despărţim” vreo 3 luni de şcoală, anul ăsta a început cu o evadare pe munte, o evadare din oraş, de oamenii şi tehnologia de aici, de zgomot şi mirosul de combustibil. O ieşire de care, cu siguranţă, toţi avem nevoie de una. Am mers pe munte. Pe Călimani. Aerul era vesel, nou, proaspăt, jucăuş. Era cu noi. Totul ne saluta voios. Vântul, parcă nu era foarte dur, era răcoritor. Ieşiţi din cutia îmbâcsită de smoală a oraşului, din caniculă, aerul de aici ne izbea puţin. Dar, era atât de bun. Simţeam viaţa.
Vara era munte, muntele era aer, viaţă, fericire, prospeţime, suflet, vânt, era nou. Eram noi. Viaţa începea să respire altfel prin porii noştri. De la aventura în şosete, la „Frăţia Bocancilor”, de la şosete impermeabile imprivizate din pungi la „eşarfe fashion”, muntele ne stimula creativitatea.

Vânt, nevânt, Călimani, Rodnei, Ceahlău, Bistriţa, Retezat, Făgăraş, mereu muntele va fi cel care ne va face să simţim cu adevărat viaţa.
My advice? Într-un ghiozdan mai mare pune nişte voie bună, haine mai groase, nişte mâncare, cortul, sacul de dormit şi izoprenul, ia nişte prieteni, trenul şi fugi la munte. Nu vei regreta. 😉

Summer…

Şi-a mai trecut un an. Un an în care, unii am stat cu nasul în cărţi, alţii pe-afară, alţii acasă, dar am ajuns împreună să întâmpinăm vacanţa. Cu zâmbete, ochi luminoşi, chiar şi lacrimi, câteodată. Două semestre pline de teste, teze, ascultări. Unii mai olimpici, alţii mai corigenţi, unii mai liberi, alţii mai închişi între exerciţiile de chimie, fizică, mate sau chiar bio. Proiecte, sport, muzică, glume, copilării….câteodată mai reuşite, alteori mai puţin, dispute cu profesorii, „Trebuie să ne afirmăm ca tineret,nu?”. Câteodată am câştigat, alteori am pierdut în faţa lor, dar întotdeauna i-am făcut să simtă tinereţea şi entuziasmul noatru contra oboselii lor. Sau, câteodată, doar ca să le arătăm cât îi preţuim, renunţam la luptă înainte de a începe.
Amintiri…glume…memorii…şcoala va avea mereu un loc aparte în sufletul nostru, nu doar pentru profesori, cât pentru colegii şi prietenii pe care ni i-am făcut.

Un ultim gând înainte de sfârşitul anului şcolar?

După şcoală, începe vara. Şi fiecare vară are povestea ei. Fie ca povestea voastră vara asta să fie mai frumoasă ca cea din vara dinainte şi mai puţin frumoasă ca vara următoare. Creaţi amintiri alături de prieteni. Râdeţi. Zâmbiţi. Glumiţi. Nu uitaţi că sunteţi tineri. O vară de neuitat.

Încercăm?

Roboţi. Oameni automatizaţi. Sau, vremurile noastre. Dimineaţa începe de noaptea. Ritmul vieţii s-a dereglat. E un ritm alert parcă urmează o bombă. E o grabă „perfectă”, un non-sens sensic, e o cascadă,un atlet aflat în goana pentru primul premiu. O goană spre infinit. Nu găsim timp pentru lucrurile mici, uitând că ele sunt esenţa. În timpul nostru (super) încărcat ne găsim timp să invidiem. Pe cei care găsesc timp şi de ceilalţi, pe cei care se bucură de lucrurile mărunte. Să schimbăm ceva? Să ieşim din starea de comfort? Ar însemna prea mult. La fel ca inerţia din fizică. La început este greu, dar, dacă începem, va fi din ce în ce mai uşor. Nu totul se bazează pe diplome şi participări la proiecte. Viaţa nu e un proiect pe hârtie. Viaţa e o experienţă. Trăită. Reală. Autentică. Aşa că, de ce să nu încercăm? Să fim altceva. Să fim oameni. Să uităm să fim roboţi. Să fim noi. Aici nu există învinşi şi învingători. Aici sunt doar oameni care încearcă. Toţi vom reuşi să ajungem undeva…DACĂ încercăm.

Sfatul meu pentru astăzi? Încercaţi să ieşiţi din cercul vostru de comfort.

Friends and souls

Friendship…a feeling,a life-mode based on trust, love, care, smiles, laughter, walks, fights, peace, war.
Once we find a real friend, a person we can trust without a doubt we rely on them and, in our fear of losing them, we are just being annoying, mad, jealous, fearful. So, we never let them breath. We suffocate them with our troubles. And maybe, sometimes, we just push it too hard. And, guess what? Who’s getting mad and so on? You.
Your friend is superior and he/she doesn’t care. They see you, they heard you but theu’re too busy with their own lives. So, you’re the hurting one. Again. It’s a circle you’ll never get over with. You’ll just continue going round and round and round.
The medicine? Is simple. Smile, write your troubles, your thoughts, burn them in your heart and grab a chocolate. You’ll feel better.
P.S. Never get your angry out in front of others. Be angry in your room. Or, somewhere isolated by others.
Keep smiling. :3