Parfum de vacanţă

Şi a mai trecut un an. Mai sunt câteva săptămâni de şcoală, dar în aer se simte deja miros de vacanţă. Totul începe cu o frunză căzută în dansul vântului şi se termină cu o adiere de vânt şi raze călduroase de soare. Apropierea vacanţei ne aduce tot mai aproape de noi, începem să ne întrebăm ce s-a schimbat la noi. Oare suntem aceeaşi oameni de astă toamnă sau ne-am schimbat? În mai bine, în mai rău, cine suntem?

Un boţ de carne, o bucată de pământ, sânge, apă şi suflet. Simţim cum bate inima în piept. Dar, apoi, simţim cum se frânge. Sub bocancul dur al celor de la care nu ne aşteptam sau în care aveam atâta încredere, încât am uitat că toţi putem face asta.

Cu cioburile în mână, mă apropii de oglindă le repar. Să-mi repar sufletul stricat. Am timp 3 luni….E vară iar….

 

Home is…

                       E seară iar…cu paşi grăbiţi mă îndrept spre casă. Picături de ploaie cad încet pe faţă. Un gând mă loveşte. „Unde merg? Ce înseamnă acasă?” Pentru cei mai mulţi, acasă este locul unde revenim seara, acolo unde dormim, locul făcut după propriile noastre preferinţe. Căutăm inginer, designer, ba chiar magazine renumite pentru a face din casă- acasă. Privim atenţi cum fiecare cărămidă clădită are rolul ei, sprijinind temelia să nu se surpe. Personalizăm fiecare colţişor, pentru a ne crea un mic univers doar al nostru. O asigurăm, iar dacă ceva dispare sau se strică, ne simţim derutaţi. De acest lucru material, avem grijă.

                     Cu toate astea, nu realizăm asemănarea dintre casă şi inima noastră. Temelia unei case se află in pământ, inima undeva în corpul nostru, ascunsă, bine protejată. V-aţi întrebat vreodată de ce odată dărâmată o casă îşi pierde atmosfera? Sau de ce odată rupte legăturile din inimă cu o persoană ele nu mai pot fi refăcute? Pentru ca, odată ce prima cărămidă cade, încrederea se rupe, nu mai poate fi refăcută. Ea trebuie reinventată. La fel cum sticla se sparge în mii de bucăţele şi trebuie topită pentru a o reinventa, aşa şi temelia noastră trebuie zguduită, ca mai apoi să fie reinventată. Bineînţeles că nu vom apela la acelaşi constructor pentru a ne renova temelia, deoarece ea trebuie zidită mai puternic ca data trecută. De ce le este teamă unora să fie din nou ce au fost înainte şi să îşi recunoască contribuţia la construcţie? Deoarece au contribuit şi ei la dărâmarea construcţiei. Şi le este teamă să înceapă o altă construcţie. Pentru că temelia sufletului a fost atât de zguduită, încât nu mai vor să treacă prin acelaşi cutremur. Ci să renască din cenuşă.

                    Renaşte-ţi şi voi şi insuflaţi dragoste în jurul vostru.

Young and beautiful…

Anii adolescenţei, ai liceului, sunt cei mai frumoşi. Suntem liberi să alegem, liberi să descoperim, liberi să ne personalizăm modul în care avem parte de „fun”, amuzament, distracţie, suntem liberi să iubim şi să sperăm, să fim fericiţi sau să fim trişti, să ne refugiem în spatele unui ecran, în parc sau în faţa unui teanc de cărţi de citit. Liberi să ascultăm ce spun ceilalţi şi să alegem ce vrem să auzim. Am putea râde sau plânge, dar, de cele mai multe ori, suntem cuprinşi de tristeţe..De ce? Suntem depresivi, necomunicativi, alergăm după ceva nedefinit, atenţie, vrem să fim remarcaţi, iubiţi, veseli…,uitând să mai fim noi. Preluând comportamentele celor „mari”, pretindem a acţiona matur, dar ce iese din „maturitatea” noastră e..copilărie. Vrem să fim maturi, copii, ne învârtim într-un cerc vicios. Întrebarea mea e „De ce să fim trişti când putem fi veseli? De ce să suferim după o „iubire” de câteva săptămâni? De ce să fim tineri şi trişti când putem fi tineri şi frumoşi şi veseli?” Tineteţea e făcută pentru a fi veselă, nu tristă. Iar lipsa zâmbetului ne face trăsăturile mai aspre, ne îmbătrâneşte.

Putem dărâma munţii, putem clădi alţii în loc, putem face un alt Turn Eiffel, putem revoluţiona lumea ştiinţei, putem face tot ce visăm. Avem energia necesară pentru a schimba lumea, dar noi preferăm să stăm în faţa unui ecran pe care rulează un serial cunoscut şi în vogă. Aşa că, de ce să nu ieşim din anonimitate şi să fim liberi, unici?

La multe zâmbete şi bucurii! >:D<

Săptămâna altfel sau vacanţă?

„Să ştii mai multe, să fii mai bun” sau o altfel de săptămână. De la clasele mici până la viitorii studenţi, elevii sunt invitaţi la o incursiune în practica teoriei. Laboratoare, vizite la muzee, o „altfel de matematică” cu probleme de logică şi perspicacitate, festivale ale ştiinţei.
Dar, mulţi ne punem întrebarea „De ce o săptămână altfel şi nu una de vacanţă?”. De cele mai multe ori, avem activităţi de la 10, adică de la aceeaşi oră la care ne trezim în vacanţe. Deci de ce nu vacanţă?
„Pentru că vrem să încercăm şi altceva. Să evadăm din rutina de a fi zilnic profesor pentru 100 de elevi sătui de teorie. Vrem să încercăm ceva diferit. Să nu vă mai ascultăm. Să nu mai predăm teorie. Vrem să vă arătăm la ce foloseşte ceea ce predăm. Cum se trăieşte. Practic nu teoretic.” Aşa ar spune profesorii „altfel”, cei care îşi aduc aminte de vremea când erau şi ei ca noi. Dar sunt şi cei cărora săptămâna asta le ridică probleme. Cei care, intraţi adânc în rutină le e teamă să spună tot ce ştiu şi spun doar începutul, lăsând la alegerea fiecăruia dacă acceptă sau nu provocarea. De ce ar fi scris Einstein literatură? De ce matematicianul Barbu  fost scriitor? De ce Eminescu şi-a transpus studiile ştiinţifice în poezii? De ce „filozoful” Ecclesiastul ar fi explicat circuitul apei în natură? La aceste întrebări caută să răspundă această săptămână.  La întrebările nepuse.

Frânturi de suflet

                                   Priveam pe fereastră zilele trecute. Ce am văzut, parcă mi-a adus aminte de o tablă de şah. Viaţa noastră e un amalgam de alb şi negru. Rareori gri. Suntem nişte pioni, care ne putem transforma în cai, turnuri, nebuni, dar mai rar în regi şi regine. Asta înseamnă să evadăm din rutina zilnică, să fim liberi ca pasărea cerului, dar nu prea suntem. Încătuşaţi de o societate a cărui normal a devenit anormal, un loc în care egoismul este pus la loc de cinste, prieteniile se transformă în afaceri şi zâmbetele devin fade, puţin câte puţin, sufletul pur de copil dispare mai repede, parcă înghiţit de nepăsarea cu care îi înconjurăm pe ceilalţi. Altădată veseli, astăzi tinerii cad în depresii adânci, ofilindu-se încă înainte de a-şi deschide petalele.

                                     Ne adâncim în aşa-numitele „plăceri ale tinereţii”. Petreceri, cluburi, băutură, droguri, alcool, tutun….uitând de adevăratele plăceri: setea de cunoaştere ne este stăvilită de alcool, prietenii sunt undeva departe, ieşirile în parc, nu sunt la modă, decât cu iubitul/iubita şi, cum suntem „forever alone”, nicio şansă, visele- cine mai visează astăzi? Doar copiii mici.  Şi, cel mai important, uităm de rugăciune, cea care ne face mai puternici, pastila care ne ţine treji în lupta contra celui rău.Ne uităm cu jind la cei care au reuşit să desopere „formula tinereţii curate şi sincere”, dar, ne este teamă să ne apropiem şi noi de ea. Înconjuraţi de cei pe care îi apreciază, au învăţat să preţuiască prietenia adevărată şi să aibă o concepţie diferită în comparaţie cu a celorlalţi, în legătură cu anumite lucruri.

                                        De aceea, cred că noi, tinerii de astăzi, ar trebui să consumăm cu prudenţă tot ce ne oferă societatea. Asta pentru a nu ne transforma în sclavii ei. Păstraţi-vă sufletul curat, ca de copil şi zâmbiţi. Şi, nu uitaţi, rugaţi-vă mult! Rugaţi-vă neîncetat.

Tânărul-oglinda celuilalt

Orice discuţie despre adolescenţă se loveşte inevitabil de întrebarea dacă nu cumva ea constituie o stare bolnăvicioasă. Adolescenţii se manifestă cu aciditate şi intensitate, problematizându-se ei înşişi. Cu toate acestea,familia poate fi un sprijin moral pentru aceste schimbări ciudate şi dureroase prin care trec tinerii.
Adolescentul trebuie, în principiu, să descopere cine este. Dacă în timpul propriei noastre adolescenţe am reuşit să ne dăm răspunsul la această întrebare,răspunsul ne poate părea de la sine înţeles. Dacă, însă, am întârziat cu răspunsul, evitând această întrebare, poate să ne pară deşert şi fără rost. Pentru adolescent este vorba de o întrebare fondatoare şi esenţial necesară. Putem deci spune, într-un mod poate exagerat că, dacă nu ne preocupă această întrebare la această vârstă potrivită ei, riscăm să nu ne-o mai punem vreodată şi, mai ales, să nu răspundem vreodată acesteiîntrebări fireşti.
În timpul adolescenţei, mulţi caută modele pentru a contopi cât mai multe calităţi, fără a evita defectele, care, de altfel, ne definesc. Totodată, socializarea, devenită, din ce în ce mai des pe ecranul tactil al telefonului şi mai rar, fţă către faţă, joacă un rol important în crearea personalităţii. Profesorii, părinţii, uneori elevii olimpici, ne sunt modele şi le luăm ca atare, fără a sesiza şi la ei, unele defecte care, altora le sunt mai vizibile.

<

„Prietenul este jumătate din suflet.”

  Odată cu evoluţia tehnologiei şi a lumii în care trăim, şi valorile morale, încep să se devalorizeze, mai ales în rândul tinerilor. Dacă, în trecut, la locuri de cinste în formarea personalităţii unui tânăr erau aşezate sinceritatea,prietenia şi într-ajutorarea, astăzi, au fost coborâte de pe piedestal şi înlocuite cu superficialitatea, minciuna şi ironia.
Astfel, cei tineri, încearcă să se dezică de cei mai maturi, de cei care le vor doar binele. Îşi creează în faţa
prietenilor o imagine de „copii răi”, dar, întorşi în camera lor, renunţă la masca pe care o întrebuinţează în timpul zilei, la şcoală, cu prietenii.
Caută sinceritatea la alţii şi îi privesc cu admiraţie pe cei care reuşesc să se impună, dar nu au curajul de a ieşi din cercul vicios în care au intrat de bunăvoie . Şi tot acum, apare şi egoismul. Din frica de a pierde ceva ce am clădit cu atâta grijă şi atenţie, nu împărtăşim şi celorlalţi bucuria de a fi om, bucuria de a avea alături oameni care să îţi fie alături mereu.
Cam aşa suntem noi, tinerii de azi: împrăştiaţi, neliniştiţi dar plini de entuziasm. Ne minţim crezând că facem bine celuilalt.
Dar, dacă nu suntem sinceri cu noi înşine, nu putem fi nici cu ceilalţi.

„Din cenuşă răsar trandafirii succesului…”

Odată cu trecerea anilor, în România s-a instaurat, la fel ca în alte state, de altfel, Valentine’s Day. Într-adevăr, aveam şi noi o astfel de sărbătoare, care nu mai era aşa de populară. Dar, de când cu Valentine’s Day, a început să reapară.

Ce e cu sărbătoarea asta? „Este Ziua Îndrăgostiților în tradiția occidentală, care se sărbatorește pe data de 14 februarie.Ziua comemorează pe Sf. Dwynwen, sfântul patron al îndrăgostiților galezi. În Franța, o țară tradițional catolică, Valentine’s Day este cunoscută simplu drept Sfantul Valentin și este sarbatorită ca în restul țărilor occidentale. În Danemarca și Norvegia 14 februarie este cunoscută ca „Valentinsdag”. Nu este sărbătorită pe o scară largă, dar mulți oameni își fac timp pentru a petrece într-un mod romantic cu partenerul de viață sau trimit o felicitare unei iubiri secrete.În Suedia este numită ziua tuturor inimilor . Nu este o sărbătoare oficială. În Slovenia un proverb spune că Sfântul Valentin aduce cheile rădăcinilor, așa că pe 14 februarie plantele și florile încep să crească. Ziua îndrăgostiților a fost sărbatorită ca ziua în care încep lucrările în vii și pe câmpuri. Este de asemenea spus ca păsările se căsătoresc în această zi. Cu siguranță, numai de curând este sărbătorită ca Ziua iubirii. Ziua iubirii este tradițional 12 martie, ziua Sf. Gregor.În România, sărbătoarea tradițională pentru iubiți este Dragobete care este sărbătorită pe 24 februarie. Numele vine de la un personaj din folclorul românesc care se presupune că ar fi fiul Babei Dochia. Etimologic, o parte din numele de Dragobete poate fi găsit și în cuvântul romanesc dragoste.România a început să sărbătorească și Valentine’s Day, deși deja avea prin Dragobete o sărbătoare tradițională. Aceasta a dus la un val de critici din partea mai multor grupuri, persoane reputate, instituții. Organizația naționalistă Noua Dreaptă condamnă sărbătorirea Valentine’s Day în România ca fiind o activitate superficială, comercialistă, un kitsch importat din Occident.” (Wikipedia).

Aşadar, la fel ca şi în alte domenii, ne luăm după ceilalţi. Nu am nicio problemă cu sărbătoarea asta, ba e chiar foarte drăguţ. Asta pentru cei care chiar şi-au găsit „jumătatea”. Dar copiii din clasa a V-a sau a VI-a care suferă din cauză că nu şi-au găsit încă „sufletul-pereche”? Ce sens are asta? Când erau de vârsta noastră, părinţii noştri nu se gândeau la asta. Şi ştiţi de ce? Pentru că, în loc să stea în faţa unui ecran plat de televizor smart sau a unei tablete, ei petreceau timpul alături de prietenii lor, care, btw, erau prieteni adevăraţi. Nu ca cei din zilele noastre, când, pot să fiu sinceră, nu prea găsim prieteni adevăraţi. Sunt pe cale de dispariţie.

Ăsta este un alt motiv pentru care, noi, tinerii de azi, ne plictisim aşa repede. Dacă nu avem un profesor care să ne insufle dragostea pentru materia pe care o predă, nu ne place. Şi nici nu avem curiozitatea să căutăm noi prin cărţi să vedem lucruri noi, care ne-ar pasiona. Ne plângem că nu suntem mulţumiţi de rezultatele noastre şcolare, dar facem ceva să le îmbunătăţim? NU,nu facem, ci stăm pe laptop sau ne uităm la filme.

Şi acum vă întrebaţi probabil „Cine eşti tu să ne spui ce să facem?”. Ei bine, pot spune că fac parte din grupa „nemulţumiţilor”. Şi, recunosc, chiar nu mă simt bine cu „mine”. Prefer să stau acasă şi să citesc, decât să ies în oraş, de multe ori. Dar, am nişte prieteni de nota zece. Nu îi pot număra pe degete, sunt mai muulţi, dar sunt sigură că pot apela oricând am nevoie de un sfat, de cineva care să mă asculte.

Şi ca o încheiere, nu aţi vrea să schimbaţi ceva? Adică să fiţi unici, să „uitaţi” de standardele societăţii şi să le încălcaţi? Vă spun eu, e super sentimentul. Aveţi idei. Aplicaţi-le! Aveţi soluţii, încercaţi-le! Speranţa moare ultima!! 😉

Ganduri de tanar…

Sa nu va plictisiti cat timp cititi asta 🙂.

Adolescenţă..tinereţe…copilărie….Cu timpul, vârsta noastră se schimbă, dar sufletul rămâne acelaşi. Indiferent de care parte a clepsidrei ne aflăm, sufletul va fi mereu plin de aceeaşi căldura, dragoste, omenie.
Pe măsura ce timpul trece, ca nisipul care se scurge intr-o clepsidră, şi noi întalnim oameni şi oameni, din medii diferite, cu care facem cunoştinţă. Şi, ajungem să fim prieteni. Dar, ce este prietenia? Un prieten este cel care se află mereu alături de noi, indiferent de starea noastra. Căutăm răspunsul la această întrebare peste tot. Ilustrat pe norii ce străbat cerul, desenat cu graffiti pe pereţii din oraş, dar niciodată nu îl căutam în noi. Şi, poate de aceea, ajungem nişte oameni inchişi, blazaţi prea devreme. Uităm cine suntem sau cine am putea fi,canalizându-ne atenţia asupra celorlalţi, când, tot ce avem nevoie sunt doar câteva lucruri.
Încredere, din partea noastră pentru noi şi din partea celorlalţi, comunicare, sinceritate, empatie, emoţie. Dar, mai avem oare emoţie? Încă de mici, desenele animate sunt concepute astfel încât să ne închidă.
Eu, una, nu pot spune ca sunt o persoană care mă ştiu. Câteodată, mă surprind şi eu. Unele lucruri, au devenit atât de banale, încât, uneori nu-mi mai trezesc interesul. Părerea diferită a celorlalţi despre mine, mă derută uneori. Unii spun că sunt prea matură, alţii prea copilăroasă, dar sigur nimeni nu mă vede in toate momentele.
P.S. O mini-vacanta placuta si astept pareri! :d

Libertate…sau doar amagire?

Se tot vorbeste in ultimul timp de libertatea pe care ne-o ofera secolul XXI,dar este cu adevarat libertate sau doar o impresie gresita a prototipurilor societatii?
„Libertatea este un concept filosofic, a cărui
semnificatie ar putea fi rezumată prin
sintagma „lipsa constrângerilor” asta ne spune Wikipedia. Dar,privind printre cei de-o varsta cu mine, desi ne credem liberi,suntem incatusati de anturaj, conceptiile mediului in care traim/invatam. Si,daca ni  se ofera ocazia de a schimba asta,ne simtim stingheri, singuri,ca la final sa ne izolam. Si credem ca suntem liberi. Apelam din ce in ce mai des la expresia „Nu pot mai mult.” Oare de ce? Pentru ca,desi suntem tineri,suntem batrani.
Zilele trecute am revazut dupa mult timp, Prikoke. Un porc multumit de viata lui in cotetul oferit de oameni. Sfatuit de motanul familiei sa plece si sa gaseasca adevarata libertate.Dar,comfortabil,lenes,incapatanat,acesta refuza si ii spune sa revina in ziua urmatoare. O zi care nu a mai rasarit pentru el. Asa si noi. Dumnezeu ne da o viata si niste daruri,talanti.Dar,cand ne multumim cu ceea ce vedem azi,nu incercam sa facem nimic pentru a schimba ceva,atunci apare lenea,o boala greu de vindecat sau de gasit un leac impotriva.
Dar,deciziile noastre, sunt influentate de tot ce ne inconjoara,de la dulciuri,telefoane,Facebook.
Si e mai confortabil sa stam pe net toata ziua si sa butonam telefonul decat sa incercam sa schimbam ceva,nu?